Şefia...transformare şi efemeritate

Exemplu de organigramă la o societate de stat
(şi eu sunt pe acolo...dar nu mă văd de atâta găinaţ)

Mulţi dintre cei ajunşi în posturi de conducere sau ce deţin funcţii de coordonare uită de unde au plecat şi cărui fapt se datorează promovarea.

În ultimii ani, dată fiind conjunctura social-economică prin care trecem, nu ne-a fost greu să remarcăm la societăţile de stat că promovarile în posturile de conducere s-au făcut nu pe criterii de performanţă sau abilităţi în domeniul respectiv ci doar pe criterii politice sau nepotism.

Intrati în acest “acvariu” al şefimii (acuma li se spune manager sau coordonatori program sau proiect), este foarte greu să-i mai scoţi de acolo, agăţându-se cu dinţii şi apelând la diverse metode chiar machiavelice pentru a-şi păstra scaunul moale şi bănos.

Unii dintre ei devin în timp performanţi dovedind abilităţi de management, ştiind să-şi conducă echipele şi să răspundă la anumite nevoi şi solicitari venite din partea acestora. Alţii tratează problema destul de relaxat şi fără ambiţii de susţinere a celor care de fapt îi susţin prin efortul zilnic, având doar grija rezolvării doar a
problemelor personale, utilizând toate parghiile posibile de cunoştiinţe şi relaţii date de postul pe care-l ocupă.

Nu detaliez, deoarece mulţi ştiu la ce mă refer şi sunt convins că mulţi o trăiesc pe pielea lor, fenomenul acesta fiind foarte pregnant în societăţile de stat.

Partea neplacută a lucrurilor este că pe mulţi din aceşti “şefi” (manageri) funcţia îi transformă radical şi nu numai că uită ce-au fost şi ei odată, ci îşi crează alt sistem de valori şi apreciere.

Marea majoritate a celor pe care-i cunosc şi ocupă posturi de conducere s-au transformat în aşa fel încât dacă eşti o persoană cu o cât de mică coloană vertebrală, ţi-e imposibil să mai stai în preajma lor, nu ca te-ar obliga cineva sau ar avea ei nevoie de aşa ceva, ci atitudinea acestora te îndepărtează. Oricum nu mai faci parte din cercul lor de interese, uitând de fapt că pe munca şi efortul celor coordonaţi, poate culege roadele succesului.

Pe mulţi aceste funcţii îi transformă şi în viaţa privată, îndepărtându-şi astfel chiar şi prietenii apropiaţi.

Partea neplacută a acestor lucruri este că ei, “şefii” nu realizează că de fapt ocupă o funcţie efemeră, iar într-o zi când eşicherul politic se schimbă, totul se poate nărui ca un castel construit din piese de domino. Atunci şocul este atât de puternic încât mulţi suferă adevarate traume psihice şi crize de identitate. Şocul este atât de puternic deoarece abia atunci realizează cine i-a apreciat cu adevărat şi care a fost valoarea lor. Mulţi nici măcar nu mai sunt salutaţi de foştii subordonaţi şi atunci criza personală devine şi mai profundă deoarece nu realizează că oamenii răspund cu respectul ce le-a fost arătat atâta timp cât au fost subordonaţi. Deznădăjduiţi că şi-au pierdut aproape toate privilegiile de care se bucurau pe vremea şefiei, mulţi dintr-aceştia acţionează în instanţă societăţile din care faceau parte şi de care se folosiseră pentru crearea propriei imagini şi a propriului interes personal, deoarece legislaţia actuală (Codul Muncii) le permite astfel de demersuri.
În final....credeţi că-i pasă cuiva? Aş….! Totul este în continuă transformare şi depinde de noi să ştim mereu pe cine avem lângă noi, cine ne este cu adevărat prieten, pe cine ne putem baza.

Toţi aceia ce au ştiut să-şi păstreze echipele şi să le susţină au avut mereu de câştigat dublu.

Şefia până la urmă este doar o etapă a evoluţiei individuale prin care reuşim sau nu să ne păstram prietenii şi colaboratorii.

N.A.: Orice asociere cu persoanele din viaţa reală este pur întâmplătoare. Cine se supără înseamnă că se simte cu musca pe căciulă, iar eu n-am nici un fel de vină....au încă timp să se schimbe şi să-şi reevalueze poziţia!